Saruta pamantul acesta

Strămoşii mei, desigur, peaici au stat şi ei… — Păstori pribegi cu turme şi herghelii grozave, Ei nu aveau palate măreţe, n'aveau nave; Dar îşi iubeau pământul blagoslovit de zei… Strămoşii mei, desigur, s'au chinuit peaici… — Tăind cu plugul brazde adânci şi roditoare, Cu aurul din câmpuri legând pe cel din soare, Erau mai altfel, poate, decât iaş crede – mici… Tăcuţi şi arşi de soare sau răcoriţi de vântul ce leaducea din zare al vremurilor semn, Din zori şi până'n seară, arau din greu pământul, Cu braţele crispate pe plugul lor de lemn… Strămoşii mei, desigur, aicea au murit… Plecau tăcuţi şi paşnici peal nefiinţei drum, Spre zeul grav şi rece, de piatră, astfel cum doar mintea lor săracă şi lar fi'nchipuit… Şiatuncea când duşmanii se arătau în zare, Uitând şi plug şi turme, în cale le ieşeau; Homer nu spune – însă, ca'n vremuri legendare, Desigur, că în lupte şi ei atunci mureau… Strămoşii mei aiceas… Căci altfel rost nuşi are, Când nopţile sunt turburi şi ploaia cade grea, Nenumărate glasuri, ce bat fără'ncetare, Zadarnic să frământe închipuirea mea… M. SĂULESCU, Strămoşii… (17 noiembrie 1913). DECEBAL: O, codri, codri, vă mişcaţi cu mine, Munţi mari de piatră, fiţimi gânduri, Purtaţi, stânci albe armi [i] le de cremeni, Mergeţi naintea mea… a regelui să văd apropiinduse pământul, Cu munţii şi cu codrii. Şi stând pe loc naintea Romei vechi! M. EMINESCU, Decebal (1873, Berlin) DACIA FELIX. În vremea veche… de demult, demult… ceriul era limpede… soarele strălucea ca un fecior tânăr… câmpii frumoase, împrejurate de munţi verzi, se întindeau mai mult decât putea cuprinde ochiul… păduri tinere umbreau dealurile… turmele s'auzeau mugind de departe… şi armăsarii nechezau giucânduse prin rarişte… […] Ferice de oamenii din câmpie, ferice de cei de la munte!… Era vremea atuncea când tot omul trăia fără stăpân şi umbla mândru fără săşi plece capul la alt om; când umbra văilor, pământul şi aerul ceriului erau deschise tuturora; iar viaţa se trecea lină ca un vis. […] Dar, iată, aerul se turbură… Ceriul cel limpede se îmbrobodeşte cu nori întunecoşi… Un nor de prav învăluie câmpia şi ascunde munţii… se aud vaiete… […] Se vede amestecul unei bătălii!… Cei ce au năvălit sunt îmbrăcaţi în fier… săgeata alunecă pe pavăză, şi paloşul cu două ascuţite taie în carne vie… dar piepturile goale stau împotrivă… se luptă cu furie… […] Luptătorii se amestecă şi se izbesc… piepturile goale de paveze… capetele descoperite de coifuri… Al. RUSSO, Cântarea României, XIII (9 Nov. 1850, Paris). Porsilo se uita posomorât la căpeteniileadunate în jurul mesei de piatră din încăperea undeşi ţinea Decebal de obicei sfatul. Îi lua fiecăruia seama. Erau unsprezece; cu el, cu Porsilo – doisprezece. Îi cunoştea bine doar pe doi dintre ei, fiindui vecini: unul – la Răsărit, altul – la Apus. Cel de la Răsărit, om în putere, semăna cuo putină cocoţată pe două picioruşe scurte, subţiri de necrezut, şi care teaşteptai să se frângă la fiecare pas. Chipul teşit, şaua nasului cârn adâncită mult, buzele lăbărţate, falca de jos ieşitănainte, fruntea dreaptă ca un zid, sprâncene ţepoase cu fire scurte, ochi cu privire de câine care stă să se repeadă: voia, desigur, să pară dârz şi nenfricat, pus sănfrunte omenireantreagă; pentru cinel privea cu luareaminte, cum făcea acum Porsilo, acest chip trăda doar vicleniencăpăţânată şi piezişă care, infailibil, se converteşte, totdeauna cuaceeaşi „credinţă”, la orice cauză avantajoasă. Acesta era Druxilis, vecinul de la Răsărit al lui Porsilo. Cumnat cu Bicilis (sfetnic apropiat al lui Decebal), lui Druxilis nui fusese greu să miroase dincotro şi încotro bătea vântul. Oricum sar fi terminat înfruntarea lor cu Traian – înfruntare care navea cum să fieocolită, de vreme ce Dacia făcea parte din lumea locuită, sortită să devină provincie romană, condusă de vreun legatus Augusti – vecinii lui Decebal nu puteau scăpa mai întâi de mâna acestuia din urmă. Decebal ştia că fără ajutorul vecinilor chemaţi acum la sfat avea să fie din ce în ce mai greu să sempotrivească Romei. Dacă nu le căpăta ajutorul, măcar duşmani nu trebuia să şii facă. Trebuia săi ia încet şi cu duhul blândeţii, fiindcă e mai bine când sileşti pe cineva la un lucru – deşi, în sinea lui, nimeni nu se lasă păcălit – să creezi o aparenţă, şi pentru tine şi pentru el, că o face din convingere. Mijloace prin care săi pună la respect, în caz dempotrivire, Decebal avea, mai mult decât ar fi fost nevoie. Ştia însă că vorba era mai bună decât ghioaga şi decât sabia. Nouă dintre cei de faţă iar fi luat fără să şovăie locul, în timp de pace: de pace lungă şi lipsită de primejdie. Deşi era limpede că, fără o mână de fier, romanii iar fi spulberat şi pânatunci, ei nu se dădeau în lături săşi facă socoteli de pescuit în apă tulbure: cum săl păcălească pe Decebal – dacă nu chiar pe deantregul, măcar cât de cât – dar fără să se strice cu el; adică, să nui dea tot ce iar fi putut da, fiind vădit căi chema la el ca să le ceară şi nu ca săi dăruiască. Romanii erau mai departe – mai departe dacă nu ţineai seama de legiunile de la Porţi şi de podul de pe Istru – şi poate că se mai potoleau; iar, la urma urmei, şi dacă veneau peste ei: senchinau şi gata. Şi interesul romanilor era să se pună bine cu neamurile băştinaşe. Te supuneai, te dădeai cu ei, îţi păstrai rangul, ce aşa de mare nenorocire! Oamenii de rând urmau să muncească aşa cum munciseră de când se ştiau pe pământ; unii aveau să fiencorporaţi în legiunile romane şi duşi cineştie pe unde – în sfârşit, duşi undeavea Roma nevoie – şi ce era cu asta?! Închinarea în faţa lui Decebal (căci închinare era, oricât ar finfăţişato el ca peo alianţă) – de altfel şintro alianţă egalitatea este o vorbă goală, fiindcă frâul îl ţine un singur aliat – nu cunoştea cale dentoarcere şi nici poteci cotite. Ştiau cu toţii că lucrul dat nu se mai ia înapoi. O alianţă încheiată în faţa unei primejdii poate fi desfăcută când primejdia a trecut; ceai apucat să verşi în punga obştească îi rămâne însă celui mai puternic, deoarece, de când lumea, peştele cel mare nu ţine seamă de plevuşca pe care onghite. Afară de Porsilo, de Dromihete (vecinul lui de la Apus) şi de Chebrisis, toţi cei adunaţi acolo se gândeau cum săl păcălească mai dibaci pe Decebal. Pentru ca făţărnicia să fie cât mai asemănătoare cu adevărul, căile ei trebuie să pară mai adevărate decât ale adevărului. Tot omul cumpăneştendelung când ia o hotărâre de marensemnătate; face mereu paşi înainte, paşi înapoi, o ia peun drum, sentoarce iară de undea plecat şişi spune de mii de ori „dar dacă…”. Adesea, gândul dintâi e cel mai bun. După ceai urmat căilentortocheate ale tuturor posibilităţilor, îţi dai seama că o singură cale ai de urmat: cea dreaptă, fiind cea mai scurtă întrenceput şi sfârşit. Cea dreaptă – când ai gând cinstit. Condiţia esenţială a făţărniciei este însă complicaţia, mulţimea ezitărilor, simularea frământării în faţa unui legământ. Cele nouă căpetenii ştiau că Decebal nu era omul pe care săl păcăleşti cu unacu două. Aveau să se ostenească mult şi să se tocmească şi mai mult. Druxilis, cumnatul lui Bicilis, alesese calea scurtă şi folositoare a slugărniciei făţişe. În altămprejurare, poate că Decebal nu lar finvrednicit cuo privire măcar peacest Druxilis. Acum însă nui prea dădea mâna să aleagă. Stăteau tăcuţi şincruntaţi, rezemânduşi mâinile de pumnalele scurte cu vârful adus, sprijinite cu teacan masa de piatră.