Sange albastru

Banca era o clădire în paragină aflată la capă- tul lui Houston Street, în ultimul cvartal dintre East Village, cu clădirile sale din piatră de gresie, şi terenurile virane din Lower East Side. Odată sediul venerabilei companii de investiţii şi intermedieri financiare Van Alen, era o prezenţă impunătoare, o ilustrare a stilului beaux-arts, cu o faţadă clasică cu şase coloane şi o „dentiţie” intimidantă — nişte caneluri ascuţite ca lama pe suprafaţa frontonului. Timp de mulţi ani a stat acolo la intersecţia dintre Houston şi Essex, tristă, goală şi abandonată, până când într-o iarnă un promotor al cluburilor de noapte, un bărbat legat la un ochi ca un pirat, a descoperit-o din întâmplare în timp ce dădea gata un hot dog de la Katz's Deli. Căuta un spaţiu potrivit pentru a da ocazia DJ-ilor săi să mixeze noul lor gen de muzică — nişte sunete lugubre şi obsedante pe care ei le numeau trance. Ritmul muzicii se revărsă pe trotuar, unde Schuyler Van Alen, o fată micuţă şi brunetă de cincisprezece ani, ai cărei ochi de un albastru luminos erau conturaţi cu umbre de creion negru, stătea agitându-se la coada care se formase la intrarea în club. Îşi zgândărea oja neagră de pe unghii. — Chiar crezi c-o să intrăm? întrebă ea. — Fără probleme, răspunse cel mai bun prieten al său Oliver Hazard-Perry, ridicând uşor din sprânceană. Dylan a zis că-i floare la ureche. Şi-apoi, putem oricând să le arătăm ce scrie pe placa asta de aici. Adu-ţi aminte că familia ta a construit locul ăsta! zâmbi el. — Mda, sigur, Schuyler zâmbi afectată dându-şi ochii peste cap. Manhattanul era legat în mod implacabil de istoria familiei sale şi, din câte ştia, era legată de Muzeul Frick, de Autostrada Van Wyck şi de Planetariul Hayden, cât şi de vreo câteva instituţii (sau artere principale). Nu că asta i-ar fi schimbat viaţa cu ceva. Abia dacă avea bani cât să-şi plătească biletul de intrare de douăzeci şi cinci de dolari. Oliver o luă cu afecţiune pe după umeri. — Nu-ţi mai face griji! îţi faci prea multe griji! O să fie amuzant, promit! — Mi-ar fi plăcut ca Dylan să ne fi aşteptat, zise Schuyler iritată, tremurând în cardiganul lung şi negru găurit în coate.