Omul de zapada

de Jo Nesbo
Copertă Omul de zapada
Titlu:
Omul de zapada
Autor:
Anul Publicării:
ISBN:

A fost ziua când a venit zăpada. La ora unsprezece dimineaţa, fulgi mari şi-au făcut apariţia dintr-un cer lipsit de culoare şi au invadat câmpurile, grădinile şi pajiştile din Romerike ca o armată cotropitoare din spaţiul extraterestru. La ora două au intrat în acţiune plugurile în Lillestrom, iar la ora două şi jumătate, când Sara Kvinesland îşi manevra încet şi cu atenţie maşina ei Toyota Corolla SR5 printre casele despărţite de spaţii mari din Kolloveien, ninsoarea de noiembrie se aşternuse ca o pătură groasă peste peisajul vălurit. Îşi spunea că acele case arătau altfel la lumina zilei. Atât de diferit, încât aproape că rată aleea de la casa lui. Apăsă frâna şi maşina derapă, apoi Sara auzi un mormăit de pe bancheta din spate. În oglinda retrovizoare zări chipul nemulţumit al fiului ei. — Nu va dura mult, iubire, rosti ea. În faţa garajului se vedea un petic mare de asfalt negru înconjurat de zăpadă, iar Sara îşi dădu seama că pe acolo trecuse camionul pentru marfă. Simţi un nod în gât. Spera să nu fi ajuns prea târziu. — Cine locuieşte aici? se auzi de pe bancheta din spate. — Un cunoscut, răspunse Sara, verificându-şi automat coafura în oglindă. Zece minute, iubire. O să las cheia în contact ca să poţi asculta radioul. Ieşi fără să mai aştepte vreun răspuns şi parcurse cu pantofii ei alunecoşi cărarea către uşa prin care mai trecuse de atâtea ori, dar niciodată ca acum, în miezul zilei, în văzul vecinilor bârfitori. Nu că vizitele de noapte ar fi părut mai nevinovate, dar, din cine ştie ce motiv, i se părea mai potrivit să-şi facă apariţia după lăsarea întunericului. Auzi bâzâitul soneriei înăuntrul casei, ca un bondar prins într-un borcan. Într-o clipă de disperare, aruncă o privire 5 spre ferestrele caselor învecinate. Acestea nu lăsau să se vadă nimic, ci doar reflectau imaginea trunchiurilor negre ale merilor, a cerului cenuşiu şi a solului de un alb lăptos. Apoi, în sfârşit, auzi paşi îndărătul uşii şi scoase un oftat de uşurare. În clipa următoare era înăuntru, în braţele lui. — Nu pleca, dragule, rosti ea, simţind cum nodul deja îi întinde corzile vocale. — Trebuie, răspunse el pe un ton sec, sugerând un refren exersat îndelung, de care el însuşi obosise. Mâinile lui umblau deja pe cărări familiare, de care nu păreau să se plictisească niciodată. — Nu, nu trebuie, şopti ea la urechea lui. Dar tu vrei asta. Nu mai vrei să îndrăzneşti. — N-are nimic de-a face cu tine şi cu mine. Sara auzea iritarea insinuându-se în glasul lui, în acelaşi timp în care mâna lui, aceeaşi mână puternică, dar blândă, aluneca în josul coloanei ei şi înăuntrul centurii de la fustă, pe sub ciorapi. Erau amândoi ca o pereche de dansatori experimentaţi, care ştiau fiecare mişcare, pas, respiraţie şi ritm al partenerului. Mai întâi, actul de dragoste albă. Cea bună. Apoi cea neagră. Durerea. Mâna lui îi mângâie haina, căutând sfârcul pe sub materialul gros. Era mereu fascinat de sfârcurile ei; revenea întotdeauna la ele. Poate din cauză că el n-avea aşa ceva. — Ai oprit în faţa garajului? întrebă el cu o strângere fermă a degetelor. Ea încuviinţă şi simţi durerea săgetându-i creierul ca o săgeată a plăcerii. Sexul ei se deschisese deja pentru degetele care aveau în curând să ajungă acolo. — Fiul meu mă aşteaptă în maşină. Mâna lui se opri brusc. — Nu are habar de nimic, gemu ea, simţind cum mâna lui ezită. — Şi soţul tău? Unde e acum? — Unde crezi? La lucru, evident. Acum ea părea iritată. Atât din pricină că el îl adusese în 6 discuţie pe soţul ei, iar Sarei îi venea greu să spună ceva despre acesta fără să devină iritată, cât şi pentru că trupul ei avea nevoie de el, şi încă repede. Sara Kvinesland îi desfăcu fermoarul. — Nu… începu el, prinzând-o de încheietura mâinii. Ea îl plesni dur cu cealaltă mână. El o privi uluit, în vreme ce o pată roşie i se aprinse pe obraz. Sara zâmbi, îl prinse de chica deasă de păr negru şi îi trase faţa în jos spre ea. — Poţi să pleci, şuieră ea. Dar mai întâi trebuie să mă regulezi. S-a înţeles? Îi simţea respiraţia lui pe faţă. Gâfâia acum. Îl plesni din nou cu mâna liberă, în vreme ce membrul lui se întărea ţinut de cealaltă mână. Se opintea, un pic mai tare de fiecare dată, dar se terminase totul. Sara era amorţită, magia dispăruse, tensiunea se evaporase şi nu-i mai rămăsese intactă decât disperarea. Avea să îl piardă. Îl pierduse chiar acum, în vreme ce stătea întinsă. Toţi acei ani în care ea tânjise, toate lacrimile pe care ea le vărsase, lucrurile disperate pe care el o pusese să le facă. Fără a da ceva vreodată înapoi. Cu excepţia unui lucru. El stătea la marginea patului şi o pătrundea cu ochii închişi. Sara se uita fix la pieptul lui. Socotise totul o bizarerie, dar cu vremea începuse să-i placă priveliştea pielii albe şi netede de pe muşchii pectorali. Îi amintea de o statuie veche, dăltuită fără sfârcuri, care fuseseră omise din consideraţie pentru modestia publicului.

Omul de zapada
3
10