În fruntea alaiului care mergea spre nord, de la Neapole la Roma, călărea un tânăr ciudat de șaptesprezece ani. Era foarte frumos și purta straie somptuoase. Jiletca lui era brodată cu fir de aur, iar la gât avea un colier de rubine; cei care călătoreau alături de el i se adresau cu un profund respect, ceea ce dădea de înțeles că era de rang superior. Cu toate astea, starea lui sufletească se reflecta în comportamentul celor care îl urmau; aceștia nu cântau și nu strigau unii la alții, așa cum făceau de obicei. Peste toți domnea un aer sumbru, de groază aproape, care arăta că, deși înaintau în mod constant, de fapt tânjeau să se întoarcă pe drumul pe care veniseră. – De‑acum nu mai avem mult până la Roma, strigă tânărul spre unul dintre membrii gărzii sale. – Mai puțin de o zi călare, milord, veni răspunsul. Cuvintele păreau să reverbereze de‑a lungul întregului grup ca un huruit îndepărtat de tunet. Tânărul își privi oamenii și își dădu seama că nici unul dintre ei nu și‑ar fi dorit să se afle în locul lui. Ce tot șușoteau între ei? De ce privirile lor erau pline de milă? Știa prea bine. Toate însemnau un singur lucru: Micul nostru duce merge drept în capcană. Panica puse stăpânire pe el. Își încordă degetele pe frâie. Voia să se oprească, să li se adreseze pe un ton copilăros și să le spună că, în cele din urmă, nu se mai îndreptau spre Roma. Voia să le sugereze că, dacă nu îndrăzneau să se întoarcă la Neapole, ar trebui să formeze mici grupuri și să trăiască în munți. Astfel ar deveni bandiți, iar regele din Neapole le‑ar fi dușman. La fel și Sfinția Sa, Jean Plaidy 8 papa. Voia să le strige că orice era de preferat, în schimbul drumului la Roma. Știa însă că era inutil să protesteze; știa că trebuia să meargă mai departe. Cu câteva luni în urmă nu avusese habar că viața lui liniștită avea să fie răscolită. Poate că se agățase prea mult de copilărie. Se spunea despre el că părea mult mai mic decât cei șaptesprezece ani pe care îi avea. Viața lui fusese atât de plăcută. Obișnuia să vâneze în fiecare zi și să se întoarcă la căderea nopții cu prada, toropit de o oboseală dulce, pregătit să se ospăteze și să doarmă ca să fie în formă pentru vânătoarea de a doua zi. Ar fi trebuit să știe că un membru al casei regale de Aragon nu putea duce la infinit o viață atât de plăcută, însă lipsită de rost, cum obișnuia să spună unchiul său, regele. Venise și ziua în care fusese convocat să se prezinte în fața regelui. Unchiul Federico îl întâmpinase în felul lui jovial, fără să‑și poată ascunde zâmbetele, pentru că îi plăcea să spună glume, iar ceea ce avea să‑i spună nepotului său era o glumă foarte bună. – Câți ani ai, Alfonso? întrebă el, iar când Alfonso îi răspunse, continuă să zâmbească. Atunci, băiete, strigă regele, este vremea să ai o soție. Nu fusese nimic alarmant în acea afirmație. Alfonso știa că va avea în curând o soție, dar unchiul Federico, marele glumeț, nu îi spusese tot. – Nu ești suficient de înzestrat pentru mireasa la care mă gândesc eu, nepoate, continuă el. Oh, nu! Un lăstar bastard, deși face parte din nobila noastră casă, nu este un titlu destul de bun. Așa că te vom înnobila. Alfonso de Aragon, vei deveni duce de Bisceglie și prințul Quadratei1. Ce spui de asta? Alfonso se declară încântat de noile sale titluri, dar era nerăbdător, după spusele lui, să cunoască numele miresei sale. – Toate la vremea lor, toate la vremea lor, murmură Federico, de parcă ar fi voit să păstreze gluma pentru el încă puțin timp. 1 O zonă din centrul sacru al vechii cetăți a Romei, existentă încă de la întemeierea oraşului (n.red.) Lucrezia Borgia. Pæcate din iubire 9 Deși fusese doar un băiețel la vremea respectivă, Alfonso își aminti că unchiul Federico – pe atunci doar frate al regelui, nu rege –, sosise de la Roma la Neapole și povestise cum a stat aproape de Sanchia, sora lui Alfonso, la căsătoria ei cu Goffredo Borgia și cum s‑a distrat în compania lor și, în special, a papei, imitând comportamentul unei soții virgine indecise. Și cum toată lumea știa că Sanchia era departe de‑a fi o virgină indecisă cu multă vreme înainte de căsătoria ei cu micuțul Goffredo, aceasta era o glumă foarte bună; era genul de glumă cu care unchiul Federico, și mulți alții, se delectau. Alfonso se întrebă atunci dacă nu cumva o glumă asemănătoare îl înveselea acum pe unchiul său. – Ai șaptesprezece ani, spuse Federico. Mireasa ta este puțin mai mare, dar nu cu mult. Are optsprezece ani, nepoate, și i‑a mers vorba că este una din cele mai drăguțe fete din Italia. – Și numele ei, sire? Federico se apropie de nepotul lui și îi șopti la ureche: – Nepoate, zise el, duce de Bisceglie și prinț al Quadratei, te vei căsători cu fiica Sfinției Sale, Lucrezia Borgia.