Inotatorul

de Joakim Zander
Copertă Inotatorul
Titlu:
Inotatorul
Autor:
Anul Publicării:
ISBN:

De fiecare dată când te strâng în brațe cred că e ultima dată. Am știut asta de la bun început. Și când ai venit înapoi și l-am ținut în brațele-mi obosite pe copilul nostru, nu puteam decât să mă gândesc că asta era ultima dată. Mă privești, cu ochii la fel de clari și de puri ca însăși promisiunea unei ploi, și atunci îmi dau seama că și tu știi. Că ai știut-o de la bun început, așa cum am știut-o și eu. Trădarea mea. În seara asta e atât de aproape, încât îi simțim amândoi răsuflarea dezgustătoare, ritmul neregulat, răsunător al inimii ei. Fetița scâncește în pătuț. Dai să te ridici, dar eu ajung primul la ea și o iau în brațe. O țin la pieptul meu. Îi simt respirația, inima bătând nebunește prin pătura albăstrie, subțire, împletită de mama ta. Inima aceasta e însăși inima mea și nu există nicio posibilitate de a-ți explica logic și convingător motivele pentru care te-ai lepădat de propria inimă. Nu sunt decât măști pe care să ți le asumi sau nu. Nu sunt decât diverse minciuni peste alte minciuni pe care să le spui mai apoi. Iar eu, mai mult ca oricine altcineva, sunt un maestru într-ale minciunii și ale deghizărilor. Orașul e imposibil de fierbinte. După două luni de secetă continuă, nemiloasă, el strălucește ca scăldat de lavă fierbinte. Când, în sfârșit, se lasă seara, încetează să mai fie cenușiu sau bej și devine translucid, descompus, veștejit, tremurând ca gelatina. Nimeni nu gândește clar în orașul acesta. Totul miroase a gunoi, gaze de eșapament, usturoi și a chimion. Însă eu nu pot simți decât mirosul copilului meu. Închid ochii și trag adânc aer în piept, cu nasul lipit de creștetul capului ei aproape chel. Iar copilul este tot fierbinte. Mult prea fierbinte. Febra, pur și simplu, refuză să cedeze. Îmi spui că asta e deja a treia zi. Te aud cum cotrobăi frenetic prin sertare, căutând aspirină sau orice poți găsi. Căldura asta. Ne înnebunește. Știam amândoi că nu aveam așa ceva aici, în apartamentul meu, în mirajul meu. Nici nu știu ce căutam acolo. — Dă-mi cheile de la mașină, îmi spui tu. 5 Îmi faci un semn cu mâna, ca un vânzător din bazar care cere bani. Și când ezit… — Dă-mi, dracului, cheile alea odată. Vocea ta este deja cu o octavă mai sus, e deja cu o nuanță mai aproape de disperare. — Nu, așteaptă… N-ar fi mai bine dacă eu… încep să-ți spun. Copilul nu se mai mișcă deloc pe umărul meu. Respiră foarte încet, aproape imperceptibil. — Și cum dracu’ plănuiești să ajungem la ambasadă? Bănuiesc că îți dai și singur seama că avem nevoie de ceva ca să oprim febra asta. Scot cheile din buzunar fără prea multă convingere. Încercând să mențin copilul în echilibru pe piept, le scap din mână și aterizează cu un zgomot înfundat pe podeaua de marmură a holului. Îmi închipui că până și sunetele sunt înăbușite de căldura asta teribilă. Sunt încetinite, întârziate cumva. Ne aplecăm în același timp să luăm cheile de jos. Pentru moment, degetele ni se ating, privirile ni se întâlnesc. Apoi înșfaci cheile în grabă și te ridici în picioare, pe urmă dispari pe scările răsunătoare, lăsând în urma ta doar sunetul înfundat al ușii trântite. Rămân în picioare, cu copilul pe piept, în conul de umbră de pe balconul care dă în stradă. Pe chipul meu plutește amintirea unei rafale de vânt. Respir din ce în ce mai greu din cauza căldurii. În aer: gaze de eșapament, chimion. Ce s-a întâmplat cu iasomia? Cândva, orașul ăsta mirosea a iasomie. Medalionul pe care mi l-ai dăruit, înainte ca totul să se transforme în arșiță, febră și fugă, îmi arde pielea de pe piept. Medalionul care, cândva, aparținuse bunicii tale, apoi mamei tale. Mă gândesc să îl las aici, pe bufetul de pe hol, pe cel cu incrustații din sidef și palisandru pe care l-am cumpărat amândoi din bazar când eram împreună de abia o săptămână. Nu simt că am dreptul să iau medalionul cu mine. Nu îmi mai aparține. Nu știu dacă mi-a aparținut vreodată cu adevărat. Știu tot ce e de știut despre supraviețuire. Știu fiecare stradă din orașul ăsta, fiecare cafenea. Știu fiecare patron mustăcios cu relațiile lui dubioase, știu cine deține fiecare prăvălie de antichități, cunosc fiecare vânzător de covoare persane versat într-ale bârfei, îl știu până și pe băiatul care vinde ceai din samovarul uriaș pe care îl cară după el în spate. Am băut whisky 6 în camere afumate cu președintele, împreună cu liderii organizațiilor pe care, oficial, le reneagă. Președintele îmi știe numele. Mă rog, îmi știe unul dintre ele. Eu m-am ocupat de bani. M-am asigurat că ajung în mâinile care reprezintă interesele pe care am fost trimis aici să le apăr. Dacă dai ochii cu mine, sigur îți voi vorbi pe limba ta mai bine decât tine. În același timp: trimite-mă în altă parte. Du-mă în junglă, în stepă, în holul hotelului Savoy. Lasă-mă un minut. Voi deveni, pe loc, o șopârlă, un fir de iarbă îngălbenită, un bancher tânăr, în costum cu dungi, cu părul o idee prea lung și cu un trecut pestriț, dar privilegiat. Îți știu, vag, prietenii din vremea facultății, pe care i-am cunoscut printre alții. Ei nu-și aduc aminte niciodată de mine. Tu n-o știi, dar eu sunt mult mai priceput decât tine. Mă schimb mai repede. Mă adaptez mai ușor. Am contururi mult mai nedeslușite și un nucleu mult mai dur. Nu mențin niciun fel de legături apropiate. Dacă oamenii se apropie prea mult, renunț la orice fel de legătură. Și acum? Mi-am pierdut concentrarea și am lăsat legăturile acestea să crească dincolo de controlul meu, să se înrădăcineze. Să devină legături de sânge. Jocul e nesfârșit, dar runda asta s-a terminat. Țin copilul și mai strâns la piept, târându-mi picioarele neliniștit pe ciment. Când chipurile morții îmi invadează mintea, strâng din ochi puternic și scutur din cap. Mormăi inconștient, în sinea mea: „Nu, nu, nu…” Fața umflată din canalul deschis de pe autostrada ce duce spre aeroport. Ochii aceia larg deschiși. Muștele în arșița zilei. Muștele. „Nu, nu, nu…” De ce nu l-am lăsat în pace? Știam deja totul. De ce n-am încercat să-l conving pe Firas să se mai întâlnească o dată când dâra era deja roșie ca focul, incandescentă? Dar era prea vag, prea greu de crezut. A trebuit să mai ascult o dată. Să mă mai uit încă o dată în ochii speriați ai lui Firas ca să văd dacă se ascundea ceva în spatele lor sau nu. Dacă nu cumva a trecut o umbră peste chipul lui când îmi repeta detaliile, fără nicio tragere de inimă, pentru ultima oară. Să observ dacă ticurile lui nervoase s-au înmulțit și s-au acutizat, sau dacă nu cumva au dispărut de-a binelea. Toate acele semne. Toate acele nuanțe subtile. Toate lucrurile acelea care construiesc granița aproape imperceptibilă între adevăr și minciună, între viață și moarte.

Inotatorul
1
5