Ingerul Noptii -2- Crescendo

     Braţele măceşului se întindeau ca nişte gheare înspre fereastra din spatele lui Harrison Grey, care doar frunzărea cartea, nemaiputând să citească în tot vacarmul ăla. Un vânt năprasnic de primăvară se înverşunase toată noaptea asupra casei de ţară, vuind şi şuierând, lovind obloanele de marginile ferestrelor cu un pocnet repetat. Calendarul o fi arătat el luna martie, însă Harrison avea destulă minte cât să-şi dea seama că nu venea primăvara. Dacă ţinea seama de furtună, nu ar fi fost surprins să descopere până dimineaţa întregul sat îngheţat şi alb. Pentru a înăbuşi vuietul pătrunzător al vântului, Harrison a lovit telecomanda cu pumnul, dând mai tare Ombra mai fu a lui Bononcini. Apoi a mai pus un buştean pe foc, întrebându-se pentru a mia oară dacă ar mai fi cumpărat casa în caz că ar fi ştiut cât de mult consuma să încălzească o singură odăiţă, fără să pună la socoteală toate cele nouă încăperi. Soneria telefonului a început să scoată un zgomot strident. Harrison a ridicat receptorul înainte să apuce să sune a doua oară, aşteptându-se să audă glasul celei mai bune prietene a fiicei lui, care avea obiceiul supărător de a telefona la cea mai târzie oră din noapte, în ziua dinainte să trebuiască să-şi facă temele. A auzit respiraţia întreruptă, precipitată, care îi gâfâia în ureche, înainte ca o voce să întrerupă tăcerea:

— Trebuie să ne vedem. Cât de repede poţi să ajungi? Harrison a simţit vocea plutind prin el ca o fantomă a trecutului, îngheţându-l. Trecuse mult timp de când n-o mai auzise, şi faptul că vocea aceea îi răsuna acum în urechi nu putea să prevestească nimic bun. Dimpotrivă. Şi-a dat seama că mâna îi transpirase pe receptorul devenit lipicios şi că rămăsese încremenit.