Extrem de tare,incredibil de aproape

de Jonathan Safran Foer
Copertă Extrem de tare,incredibil de aproape
Titlu:
Extrem de tare,incredibil de aproape
Categorie:
Anul Publicării:
ISBN:

Dar un ceainic? Cu un cioc care să se deschidă şi să se închidă când iese aburul şi să se transforme în gură, ca să poată fluiera tot felul de cântece drăguţe sau să recite din Shakespeare sau doar să stea de vorbă cu mine? Aş putea să inventez un ceainic care să-mi citească la fel ca tati, ca să pot să adorm, sau poate un set de ceainice care să-mi cânte refrenul de la „Yellow Submarine“, care e un cântec al celor de la Beatles, care mie-mi plac mult, pentru că entomologia1 este pentru mine un raison d’être, care e o expresie franţuzească pe care o ştiu. Un alt lucru bun ar fi să-mi pot antrena anusul să vorbească ori de câte ori trag un pârţ. Dac-aş vrea să fiu extrem de amuzant, l-aş antrena să spună: „N-am fost eu!“ de fiecare dată când aş trage câte-un pârţ incredibil de puturos. Şi dacă aş trage vreodată un pârţ incredibil de puturos în Sala Oglinzilor, care e la Versailles, care e pe lângă Paris, care e în Franţa, anusul meu ar spune, bineînţeles, „Ce n’était pas moi!“ Dar nişte microfoane cât bobul de mazăre? Să le înghită toată lumea şi ele să redea bătăile inimilor noastre în difuzoare mici, pe care să le ţinem în buzunarele hainelor? Când te-ai da noaptea cu skateboardul pe stradă, le-ai auzi tuturor bătăile inimii şi ei le-ar auzi pe-ale tale, ca un fel de sonar. Chestia ciudată e că mă-ntreb cum ar fi dacă toate inimile ar începe să bată la unison, aşa cum se întâmplă cu femeile care locuiesc împreună şi cărora le vine ciclul în acelaşi timp, un lucru de care eu am auzit, dar aş prefera să nu-l ştiu. Ar fi tare ciudat, doar că în maternităţi s-ar auzi ca şi cum un candelabru de cristal ar fi legănat într-o barcă, deoarece copiii n-ar fi avut încă timp să-şi potrivească bătăile inimii. Iar la linia de sosire a maratonului de la New York s-ar auzi un tămbălău ca de război. Şi tot aşa, de câte ori ai nevoie să ieşi repede din vreo încurcătură, dar oamenii nu au aripi sau nu încă, aşa că ce-ar fi să existe o cămaşă zburătoare? Oricum. Am luat prima lecţie de jujitsu acum trei luni şi jumătate. Autoapărarea era un lucru care mă făcuse curios, din motive evidente, şi mami s-a gândit că mi-ar prinde bine o altă activitate fizică, în afară de cântatul la tamburină, aşa că am luat prima lecţie de jujitsu acum trei luni şi jumătate. La curs eram paisprezece copii, toţi purtând echipamente albe, impecabile. Am exersat plecăciunea şi apoi ne-am aşezat cu toţii în cerc ca indienii, după care Sensei Mark m-a chemat la el. — Loveşte-mă în testicule, mi-a zis el. Asta m-a făcut să mă simt foarte jenat. — Excusez-moi? i-am zis. Şi-a depărtat picioarele şi mi-a spus: — Vreau să mă loveşti în testicule cât poţi de tare. Şi-a lăsat mâinile pe lângă corp, a tras aer în piept, a închis ochii şi atunci mi-am dat seama că el chiar vorbea serios. — Jose2! am început eu şi mi-am zis în gând: Ce pana mea…? — Hai, băiete! Fă-mi praf testiculele, mi-a spus. — Să-ţi fac praf testiculele? Cu ochii încă închişi, mi-a zis: — Nu mi-ai putea face praf testiculele nici dac-ai vrea. Despre asta-i vorba. E demonstraţia de forţă a unui corp bine antrenat, care poate încasa o lovitură în plin. Acum fă-mi praf testiculele. I-am spus: — Eu sunt pacifist, şi, cum majoritatea celor de vârsta mea nu ştiu ce înseamnă asta, m-am întors spre ceilalţi şi am precizat: Nu cred că e bine să faci praf testiculele oamenilor. Sub nici un motiv. Sensei Mark a spus: — Pot să te întreb ceva? M-am întors şi am replicat: — „Pot să te întreb ceva?“ e o întrebare. — Tu visezi să devii maestru de jujitsu? a zis el. — Nu, i-am spus, chiar dacă nu mai visez nici să conduc afacerea cu bijuterii a familiei. — Vrei să ştii cum poate un novice să ajungă maestru de jujitsu? a spus. — Vreau să ştiu tot, i-am spus, dar nici asta nu mai e chiar adevărat. El a zis: — Un novice ajunge maestru de jujitsu făcând praf testiculele maestrului său. — Fascinant, i-am spus. Am luat ultima lecţie de jujitsu acum trei luni şi jumătate. Aş vrea tare mult să am acum tamburina la mine, pentru că după toate câte s-au întâmplat încă am inima grea, iar asta mă ajută uneori să ţin bine ritmul. Cel mai frumos cântec pe care-l ştiu la tamburină e „Zborul bondarului“, de Nicolai Rimsky-Korsakov, care e şi un ring tone pe care l-am downloadat pentru mobil după ce a murit tati. E uimitor că pot să cânt „Zborul bondarului“, fiindcă trebuie să loveşti instrumentul incredibil de tare pe alocuri şi mi-e foarte greu, pentru că nu am încă forţă în încheieturi. Ron s-a oferit să-mi ia un set de cinci tobe. Banii nu pot să-mi cumpere dragostea, evident, dar l-am întrebat dacă tobele ar avea şi talgere Zildjian. El a spus: — Tot ce vrei tu, după care mi-a luat mosoraşul de pe birou şi a început să plimbe câinele cu el. Ştiu că nu voia decât să fie prietenos, dar m-a înfuriat teribil. — Momo moi! i-am spus, smulgându-i-l. Ce voiam să-i spun de fapt era: „Nu eşti tatăl meu şi n-o să fii niciodată“. Nu-i ciudat cum numărul morţilor creşte mereu, deşi pământul rămâne la fel, până-ntr-o zi când n-o să mai fie loc să-ngropi pe nimeni? Anul trecut, când am împlinit nouă ani, bunica mi-a dat un abonament la National Geographic, revista căreia ea îi spune Naţionalul Geografic. Mi-a mai dat şi un pulover alb, pentru că eu port numai haine albe, dar mi-e mare, aşa că o să mă ţină mult timp. Mi-a mai dat şi aparatul foto al bunicului, care-mi plăcea din două motive. Am întrebat-o de ce nu şi l-a luat cu el când a părăsito. Ea a spus: — Poate că a vrut să-ţi rămână ţie. — Dar eu aveam minus treizeci de ani, am spus. — Chiar şi-aşa, a zis ea. Oricum, partea fascinantă e că am citit în National Geographic că acum sunt pe pământ mai mulţi oameni vii decât au murit vreodată în istoria omenirii. Cu alte cuvinte, dac-ar vrea cu toţii să joace Hamlet în acelaşi timp, n-ar putea, pentru că n-ar fi destule cranii! Cum ar fi să se construiască în pământ nişte zgârie-nori pentru morţi? Ar putea fi chiar dedesubtul zgârie-norilor de la suprafaţă, care sunt pentru oamenii vii. Ai putea îngropa oameni pe o sută de etaje şi, astfel, o-ntreagă lume moartă ar fi dedesubtul celei vii. Uneori mă gândesc că ar fi ca lumea să existe un zgârie-nori care să se mişte-n sus şi-n jos, iar liftul să rămână pe loc. Şi dacă ai vrea să mergi la etajul nouăzeci şi cinci, n-ar trebui decât să apeşi pe butonul 95 şi etajul ar veni la tine. De asemenea, ar fi extrem de folositor pentru că, dacă ai fi la etajul nouăzeci şi cinci şi un avion ar izbi clădirea chiar sub tine, blocul ar putea să te ducă pe pământ şi toată lumea ar fi în siguranţă, chiar dacă în ziua aceea ţi-ai lăsat acasă cămaşa zburătoare.

Extrem de tare,incredibil de aproape
1
4