Detectivul Alex Cross

— Sunt însărcinată, Alex.
Tot ce ţine de acea noapte e atât de clar pentru mine! Încă mai e, după tot acest timp,
după toţi anii care au trecut, după tot ce s-a întâmplat, criminalii îngrozitori, crimele
uneori rezolvate, alteori nu.
Eram în dormitorul întunecat cu braţele înlănţuite uşor în jurul taliei soţiei mele,
Maria, cu bărbia pe umărul ei. Aveam treizeci şi unu de ani pe atunci şi nu fusesem
niciodată mai fericit în viaţa mea.
Nimic nu se putea compara măcar cu ce împărtăşeam noi, eu, Maria, Damon şi Jannie.
Era în toamna lui 1993, cu un milion de ani în urmă, după cum mi se pare acum.
Mai era şi trecut de două dimineaţa, iar micuţa noastră Jannie tuşea ceva de groază.
Biata fetiţă fusese trează cea mai mare parte din noapte, cea mai mare parte din ultimele
nopţi, mare parte din tânăra ei viaţă. Maria o legăna uşor pe Jannie în braţe, murmurând
cântecul Eşti atât de frumoasă, iar eu o cuprinsesem pe Maria în braţe, legănând-o la
rândul meu.
Eu mă trezisem primul, dar nu putusem să o adorm din nou pe Jannie, orice şmecherii
aş fi încercat. Maria venise şi luase copilul cam după vreo oră. Amândoi trebuia să
mergem la serviciu dimineaţa devreme. Eu lucram la un caz de crimă.
— Eşti însărcinată? am zis eu cu gura pe umărul Mariei.
— Prost moment, nu, Alex? Mai poţi să-ţi închipui tuse din asta pe viitor? Suzete? Alte
scutece murdare? Nopţi ca asta?
— Nu-mi place mie prea mult partea asta. Să stau treaz până târziu, sau devreme, cum
s-o zice. Dar iubesc viaţa noastră, Maria! Şi sunt încântat că o să mai avem un copil.
Fără să mă desprind de Maria, am pornit muzica de la caruselul muzical care atârna
deasupra pătuţului lui Janelle. Am dansat fără să ne mişcăm din loc pe melodia Cineva
care să mă vegheze.
Apoi ea îmi întoarse un zâmbet frumos de-al ei, în parte timid, în parte jucăuş, cel de
care mă îndrăgostisem poate chiar în prima seară când o văzusem. Ne întâlniserăm la
camera de gardă a spitalului St. Anthony, în timpul unei urgenţe. Maria îl adusese pe
unul dintr-o bandă, victimă a unei împuşcături, un client de-al ei. Era o asistentă socială
foarte dedicată şi luase o atitudine protectoare – mai ales că eu eram un temut detectiv
de la Omucideri, poliţia metropolitană, iar ea nu prea avea încredere în poliţie. De altfel,
nici eu.
Am strâns-o mai tare în braţe pe Maria.
— Sunt fericit. Ştii asta. Mă bucur că eşti însărcinată. Hai să sărbătorim. Aduc nişte
şampanie.
— Îţi place să fii tătic, hm?
— Da, îmi place. Nu ştiu exact de ce. Pur şi simplu îmi place.
— Îţi plac bebeluşii care urlă în toiul nopţii?
— Va trece şi asta. Nu-i aşa, Janelle? Domnişorico, cu tine vorbesc.
Maria îşi întoarse capul de la copilul care plângea şi mă sărută dulce pe buze. Gura ei
era moale, întotdeauna ispititoare, întotdeauna sexy. Adoram săruturile ei – oricând,
oriunde.
În cele din urmă se desprinse din braţele mele.
— Întoarce-te înapoi în pat, Alex. N-are niciun rost să stăm amândoi treji. Dormi şi
pentru mine.
În acel moment, am observat şi altceva în dormitor şi am început să râd, nu m-am
putut abţine.
— Ce-i aşa de amuzant? zâmbi Maria.
I-am arătat cu degetul şi a văzut şi ea. Trei mere – fiecare cu urma unei singure
muşcături de copil. Merele erau sprijinite de picioarele a trei jucării de pluş, dinozauri
Barney de diferite culori. Piesa fantezistă a micului Damon ni se dezvălui. Băieţelul
nostru petrecuse ceva timp în camera surioarei sale, Jannie.
Când am ajuns în prag, Maria mi-a zâmbit din nou cu zâmbetul ei jucăuş. Şi mi-a făcut
cu ochiul. Mi-a şoptit apoi – şi nu voi uita niciodată ce mi-a spus:
— Te iubesc, Alex. Nimeni nu te va iubi vreodată cum te iubesc eu.
2