Descendentii

Soarele strălucește, mierlele indiene ciripesc, palmierii se unduiesc… așa, și? Mare scofală. Mă aflu în spital și sunt sănătos. Inima îmi bate așa cum ar trebui. Creierul meu trimite mesaje sonore și clare. Soția mea stă așezată în capul oaselor pe patul de spital ridicat în unghi drept, poziționată în felul în care dorm oamenii în avioane, cu corpul țeapăn și capul înclinat într-o parte. Își ține mâinile în poală. — Nu putem s-o întindem în pat? întreb eu. — Stai așa, zice fiica mea Scottie. Îi face mamei ei o poză, cu un Polaroid. Își face vânt cu fotografia și eu apăs butonul de pe laterala patului, ca să cobor trunchiul soției mele. Ridic degetul de pe buton când ajunge aproape de orizontală. Joanie e în comă de douăzeci și trei de zile și în cele ce urmează va trebui să iau câteva decizii în funcție de verdictul doctorului. De fapt, trebuie doar să aflu ce are doctorul de spus despre starea lui Joanie. Nu trebuie să iau nicio decizie, pentru că ea are un testament biologic1. Ca întotdeauna, ia singură deciziile. Astăzi este luni. Doctorul Johnston a spus că vom vorbi marți și programarea asta mă neliniștește, ca și cum ar fi vorba despre o întâlnire romantică. Nu știu cum să mă port, ce să spun, cu ce să mă îmbrac. Repet răspunsuri și reacții, dar nu am găsit decât replicile care se potrivesc cu scenariile optimiste. N-am repetat și planul B. 1 Document în care sunt specificate măsurile medicale care trebuie luate în situația în care o persoană („testatorul”, în limbaj juridic) se află într-o stare vegetativă și este menținută în viață în mod artificial. Un asemenea document precizează, de obicei, condițiile în care procedura de resuscitare poate fi întreruptă și autorizează, în majoritatea cazurilor, o altă persoană care să ia decizii în numele pacientului. 5 — Așa, vezi, zice Scottie. Scottie este numele ei adevărat. Joanie s-a gândit c-ar fi fain să o numească după tatăl ei, Scott. Mă văd silit să nu fiu de acord. Mă uit la fotografie, unul dintre instantaneele alea comice pe care le face toată lumea celor care dorm. Nu știu de ce ni se par așa de amuzante. Sunt multe lucruri care ți se pot face în timp ce dormi. Asta pare să fie mesajul. Uite cât ești de vulnerabil, de câte lucruri nu ești conștient. Totuși, din poza asta îți dai seama că ea nu doarme. Joanie are o perfuzie și o chestie numită tub endotraheal care-i iese din gură și intră într-un ventilator care o ajută să respire. E hrănită printr-un tub și i se administrează suficiente medicamente cât pentru un sat întreg din Fiji. Scottie ține evidența vieții noastre pentru orele ei de studii sociale. Iat-o pe Joanie în Queen’s Hospital, în a patra zi de comă, comă care a înregistrat zece puncte pe scala Glasgow2 și a primit un loc III pe scala Rancho Los Amigos3. Participa la o cursă și a fost aruncată dintr-o barcă cu motor care gonea în larg cu optzeci de noduri la oră, dar eu cred că își va reveni. — Reacționează neintenționat la stimuli într-o manieră nespecifică, dar, ocazional, reacțiile ei sunt specifice, deși inconsecvente. Asta mi-a spus neurologul ei, o femeie tânără căreia i se zbate ușor ochiul stâng, cu un mod repezit de a vorbi care descurajează orice întrebare. — Reflexele ei sunt limitate și adesea aceleași, oricare ar fi stimulii cu care este confruntată, spune ea. Nimic din toate astea nu-mi sună bine, dar sunt asigurat că Joanie rezistă încă. Simt că va fi bine și că într-o bună zi va reuși să funcționeze normal. În general, nu mă înșel legat de chestiile astea. — Pentru ce se întrecea? m-a întrebat neurologul. Întrebarea m-a nedumerit. — Ca să câștige, bănuiesc. Ca să treacă prima linia de sosire.