Arhitectul parizian

Lucien Bernard coti pe strada Boétie și aproape se ciocni de bărbatul care venea în fugă din direcția opusă. Distanța dintre cei doi fu atât de mică, încât Lucien îi simți parfumul. În clipa în care își dădu seama că era același parfum pe care îl folosea și el, L’Eau d’Aunay, se auzi o bubuitură puternică. Lucien se întoarse. Doi metri mai încolo, bărbatul zăcea întins pe caldarâm, iar sângele țâșnea din ceafa lui pleșuvă de parcă cineva îi răsucise un robinet în creier. Firicelul purpuriu se scurse iute pe grumaz în jos, peste gulerul alb apretat și în cele din urmă pe sacoul elegant, preschimbând bleumarinul acestuia într-un violet-închis. Parisul fusese martor la multe crime în cei doi ani de ocupație germană, începând din 1940, dar era pentru prima oară când Lucien vedea un cadavru în carne și oase. Spre surprinderea lui, nu trupul în sine îl fascina, ci culoarea petei de pe costum. La atelierele de pictură din liceu făcuse nenumărate exerciții plictisitoare cu paleta de culori. Iată, dinaintea lui, dovada bizară că din roșu și albastru se obține într-adevăr violet. — Nu mișca! Un ofițer german cu un Luger albastru metalizat se apropie în fugă de el, urmat de doi soldați înalți, care-și ațintiră numaidecât pistoalele-mitralieră spre Lucien. — Niciun pas, nemernicule, dacă nu vrei să zaci lângă amicul tău! rosti ofițerul… Lucien era înlemnit de spaimă, și nu s-ar fi clintit nici dacă ar fi vrut. Ofițerul se duse să cerceteze cadavrul, apoi se apropie cu pas domol de Lucien, de parcă urma să-i ceară un foc. Bărbatul avea în jur de treizeci de ani, nas acvilin elegant și ochi căprui-închis, deloc arieni, care priveau adânc în ochii de un albastru-cenușiu ai lui Lucien. Lucien se pierdu cu firea. La scurtă vreme după cucerire, francezii redactaseră câteva broșuri privind comportamentul față de nemți. Fii respectuos, păstrează distanța, nu vorbi cu ei și, mai presus de toate, evită contactul vizual. În regnul animal, a te uita direct în ochii cuiva reprezintă o formă de agresiune. Dar Lucien era forțat să încalce această regulă, căci ofițerul îl privea de la o distanță de două palme. — Nu e amicul meu, rosti Lucien cu glas scăzut. Fața neamțului se deschise într-un rânjet larg. — Jidanul nu mai e amicul nimănui, rosti ofițerul, care purta uniformă de maior în Waffen-SS. Cei doi soldați râseră. Deși groaza pusese stăpânire pe el, mai să se scape în pantaloni, Lucien știa că trebuia să acționeze iute pentru a nu împărtăși soarta nefericitului care zăcea pe caldarâm. Trase ușor aer în piept, ca să-și adune puterile și gândurile. Unul dintre cele mai stranii aspecte ale Ocupației era felul politicos și agreabil în care se purtau nemții cu supușii lor francezi. Ba chiar uneori le cedau bătrânilor locul în metrou. Lucien încercă o tactică similară. — Glonțul înfipt în scăfârlia domnului vă aparține cumva? întrebă el. — Da. Un singur foc, rosti maiorul. Dar nu-i mare ispravă. Evreii nu-s foarte atletici. Sunt atât de înceți, încât e o nimica toată să-i nimerești. Maiorul îl buzunări pe împușcat și scoase un portofel elegant din piele de crocodil, pe care-l vârî în buzunarul lateral al tunicii sale negre-verzui. Apoi zâmbi spre Lucien. — Îți mulțumesc totuși că-mi apreciezi precizia. Lucien se simți brusc ușurat: nu-i sunase încă ceasul. — Pentru puțin, domnule maior. Ofițerul se ridică în picioare. — Poți să-ți vezi mai departe de drum, dar îți sugerez să mergi întâi la toaletă, rosti el cu preocupare în glas, ațintind un deget înmănușat spre umărul drept al sacoului cenușiu purtat de Lucien. Mi-e teamă că te-am murdărit. Mizeria s-a împrăștiat pe tot spatele. Apropo, îmi place mult sacoul dumitale. Aș dori să știu numele croitorului. Lucien își întoarse privirea și zări mici pete de roșu pe umăr. Ofițerul scoase un stilou și un carnețel maroniu. — Monsieur. Croitorul dumitale? — Millet. Pe strada Mogador. Lucien auzise de vestita pedanterie germană. Ofițerul notă numele și adresa, apoi vârî carnețelul în buzunarul de la pantaloni.