America

De pe vasul care intra în portul New York cu motoarele încetinite, tînărul Karl Rossmann, în vîrstă de şaisprezece ani, expediat în America de sărmanii lui părinţi pentru că fusese sedus de o servitoare care îi făcuse un copil, privea cu încîntare statuia zeiţei Libertăţii, zărită încă din larg, dar care se ivea acum parcă dintr-o lumină solară devenită brusc eruptivă. Braţul cu spada se înălţa drept, de parcă atunci ar fi fost ridicat, în timp ce în jurul corpului statuar adia vîntul. „Ce înaltă e !" îşi zise el, şi cum nu se mai urnea din loc, valul tot mai gros al hamalilor îl împinse treptat pînă lîngă bordaj. Un tînăr, pe care îl cunoscuse fugitiv în timpul călătoriei, îl întrebă în treacăt:

— Nu ai chef să cobori ?

— Cum să nu, sînt gata ! răspunse Karl surîzînd şi, ca să pară cît mai grozav, fiindcă era un băiat puternic, îşi aruncă geamantanul pe umăr. Cu ochii la cunoscutul său, care dispărea în forfota pasagerilor legănîndu-şi uşor bastonul, Karl îşi dădu seama, cu spaimă, că îşi uitase umbrela jos, în cabină. Se grăbi să-l roage pe acel cunoscut să aibă amabilitatea să-i păzească o clipă geamantanul, ceea ce pe respectivul nu-l încînta deloc, îşi roti privirea spre a şti unde să revină, după care o luă la fugă. Avu ghinionul ca uşa unui culoar, care i-ar fi scurtat considerabil drumul, să fie pentru prima oară încuiată, probabil din raţiuni privind ordinea debarcării pasagerilor; fu deci nevoit să coboare un şir nesfîrşit de trepte, să parcurgă culoare care coteau întruna, să treacă printr-o încăpere pustie, cu un birou la care nu şedea nimeni, 12 ♦ Franz Kafka pînă se rătăci de-a binelea pe acest drum pe care circulase doar în grup, cel mult de două ori în timpul călătoriei sale. Cum nu întîlnea pe nimeni, dar deasupra sa puntea bubuia sub tropotul miilor de paşi ai pasagerilor şi îi ajungeau în auz, ca un zvon depărtat, ultimele bătăi ale maşinilor, gata să fie oprite, Karl nu mai stătu pe gînduri şi, dezorientat, bătu în prima uşă care se ivi în cale.

— E deschisă! strigă cineva din interior şi Karl, răsuflînd uşurat, împinse uşa. Ce baţi ta nebunul ?! îl luă în primire un ins cu statură de uriaş, abia aruncîndu-şi privirile asupra lui. O lumină obosită pătrundea prin hublou în cabina mizeră, unde se aflau, înghesuite ca într-o magazie, un pat, un dulap, un scaun şi omul acela. — M-am rătăcit, spuse Karl; în timpul călătoriei nici n-am băgat de seamă — dar vaporul e grozav de mare.

— Asta cam aşa e, recunoscu omul cu oarecare mîndrie, fără a înceta să încuie un mic cufăr, pe care apăsa cu amîndouă mîinile, ca să audă broasca închizîndu-se. Dar intră odată, mai spuse omul, doar n-o să rămîi afară !

— Nu deranjez ? întrebă Karl.

— Pe dracu'!

— Sînteţi german? căută băiatul să se asigure, căci auzise multe despre primejdiile care îi pîndesc pe noii sosiţi în America, îndeosebi din partea irlandezilor.

— Sigur că sînt, confirmă celălalt. Karl încă mai ezita. Atunci omul apucă pe neaşteptate clanţa şi îl trase pe băiat înăuntru, închizînd uşa dintr-o mişcare.

— îmi sare ţandăra cînd cineva se uită de pe culoar în cabina mea, vorbi omul, văzîndu-şi mai departe de cufărul său. Toţi au treabă aici, toţi se holbează înlăuntru; naiba mai poate suporta aşa ceva !

— Dar pe culoar nu-i absolut nimeni, zise Karl strivit în rama patului, într-o poziţie deloc comodă.