Motocicleta îşni din ţ spatele stejarului unde stătuse ascunsă de iederă. Laura Nolan, înconjurată de întunericul dens din dreptul intrării umbrite, se răsuci imediat cînd auzi zgomotul motorului. Lipindu-se speriată de uşă îşi apăsă pe piept pumnul în care ţinea strîns cheia. - Sînteţi doamna Hightower, agentul imobiliar? întrebă motociclistul. - Nu, nu sînt agentul imobiliar. Sînt proprietăreasa casei, spuse ea, după care adăugă puţin mai imperios: Şi, ţin să vă spun, domnule, că nu vă voi mulţumi pentru că m-aţi speriat de moarte. De ce stăteaţi ascuns după copac? El răsuci cheia în contact oprind motorul, după care îşi roti piciorul peste şaua îngrozitoarei maşinării ocolind apoi roata din spate. - Nu mă ascundeam. Aşteptam. Şi nici n-am vrut să vă sperii. Asta spusese, dar felul în care se apropia de intrare încet şi cu intenţie, o făcu pe Laura să se întrebe dacă vorbise sincer. Era singură. Locul era pustiu. Era înspăimîntată. Oricine vedea anunţul de pe şosea ar fi putut să vină pînă acolo sub pretextul că era un eventual client interesat. Cîţi mergeau în căutare de case cu motocicleta? îi spuse atunci cu un ton menit să intimideze: - Dacă o aşteptaţi pe doamna Hightower, cred că... - Dumnezeule mare, să fiu al naibii dacă nu eşti chiar domnişoara Laura Nolan în persoană.